Într-un spital, un post vacant nu lasă în urmă un scaun gol.
Lasă încă patru bolnavi în grija aceleiași asistente. Încă o gardă pentru medicul care a făcut deja prea multe. Încă o noapte în care cineva trebuie să vadă, să audă și să decidă pentru mai mulți pacienți decât poate supraveghea în siguranță.
Pe hârtie, postul vacant înseamnă economie.
La patul bolnavului, înseamnă risc.
Greva generală din sănătate a început pe 28 iulie și a fost suspendată trei zile mai târziu. Suspendată, nu închisă. Urgențele au continuat să fie tratate, iar personalul a rămas în secțiile în care viața nu poate fi pusă pe pauză. Activitatea programată a fost însă redusă, iar intervenții și consultații au fost amânate.
Aici apare primul adevăr, simplu și incomod. Medicii și asistenții și-au făcut datoria chiar și atunci când au încetat lucrul. Au protejat urgențele. Au rămas în ATI. Au rămas în UPU. Au rămas pe ambulanțe.
Pentru că o grevă într-o fabrică oprește linia de producție. O grevă într-un spital nu poate opri infarctul, hemoragia cerebrală sau copilul care intră în insuficiență respiratorie.
Personalul medical știe asta. Uneori pare că doar el știe.
O lege care a reparat o nedreptate și a construit altele
Legea salarizării din 2017 a corectat o situație care devenise umilitoare. Salariile medicilor și ale asistenților din sistemul public au crescut. Era nevoie. România pregătea profesioniști pe bani publici și îi trimitea, aproape împachetați, către spitalele din Franța, Germania, Belgia sau Marea Britanie.
Majorarea salariilor a făcut sistemul public mai atractiv. Dar legea nu a rezolvat mecanismul întreg.
Salariul de bază a crescut. Gărzile, sporurile, turele de noapte, munca din weekend și diferențele dintre categoriile profesionale au rămas prinse într-un păienjeniș de formule, plafoane și interpretări. Unii au câștigat. Alții au descoperit că lucrează în aceeași secție, respiră același aer și se expun acelorași riscuri, dar sunt plătiți după reguli diferite.
De aici au venit protestele.
În 2018, disputa a fost despre sporuri și pierderile apărute după primele majorări. În 2023 s-a ajuns la grevă japoneză și la amenințarea unei greve generale. În 2024 a urmat o grevă de avertisment. În 2026, conflictul a ieșit din nou la suprafață, mai mare și mai greu de ignorat.
Când aceeași problemă revine la câțiva ani, nu mai este un accident.
Este o problemă structurală serioasă.
Actualul proiect al legii salarizării a reușit o performanță stranie: a pus în alertă tocmai oamenii din secțiile în care deficitul de personal este cel mai periculos.
Guvernul a susținut că veniturile nu vor scădea, deoarece eventualele diferențe vor fi acoperite prin sume compensatorii. Medicii și sindicatele au prezentat alte calcule. În simulările lor, personalul din ATI, UPU și serviciile de ambulanță ar putea pierde sume importante prin reducerea sporurilor și schimbarea modului de plată a gărzilor. Pentru un medic ATI au fost avansate public pierderi de 2.500–4.000 de lei. Acestea sunt estimări ale celor care contestă proiectul, nu rezultatele unui audit independent. Tocmai de aceea ar trebui verificate pe fluturași reali, înainte de adoptarea legii, nu după.
A spune că salariul de bază crește nu înseamnă automat că venitul final crește.
A spune că există o compensație nu înseamnă că problema a dispărut.
Poți ridica salariul de bază cu o mână și reduce cu cealaltă banii pentru gărzi, nopți și condiții de muncă. La sfârșitul lunii, medicul nu trăiește din titlul capitolului de lege. Trăiește din suma care intră în cont.
Adevărul nu se stabilește într-o conferință de presă. Se vede pe fluturaș.
Cele mai grele secții riscă să piardă cei mai mulți oameni
În ATI nu există bolnav „liniștit".
Pacientul poate fi ventilat mecanic, instabil hemodinamic, sedat, dializat, perfuzat prin mai multe linii și monitorizat continuu. Starea lui se poate schimba în câteva minute. Asistenta nu distribuie doar medicamente. Observă semnale, recunoaște deteriorarea și intervine înainte ca alarma să devină catastrofă.
De aceea există normative minime de personal.
Ordinul care reglementează organizarea secțiilor ATI prevede, pentru unitățile de categoria I, încadrarea în jurul unei asistente la unul-două paturi de terapie intensivă, pe tură. Nu este un lux occidental. Este minimul stabilit pentru supravegherea pacientului critic.
Radu Țincu, șeful secției ATI de la Spitalul Floreasca, spune că în spitalele mari se ajunge în realitate la o asistentă pentru patru-cinci bolnavi critici și că secțiile nu reușesc să respecte normele actuale de personal. Afirmația îi aparține, dar descrie o realitate pe care Ministerul Sănătății o confirmă indirect când solicită deblocarea a mii de posturi.
Pe secțiile obișnuite, au fost relatate situații în care o singură asistentă rămâne noaptea cu 20, 30 sau chiar 40 de pacienți. Nu toți sunt critici. Dar fiecare poate face febră, poate cădea, poate sângera, poate deveni confuz sau poate intra în stop cardiorespirator.
Legislația stabilește normative de personal. Realitatea mută pacienții lipsă din organigramă în brațele celor prezenți.
Volumul de muncă ajunge astfel, în numeroase locuri, peste cel pentru care a fost proiectată echipa.
Și oamenii lucrează.
Fac ore suplimentare. Acceptă ture. Acoperă concediul colegului. Vin chemați de acasă. Un medic face garda pe care ar fi trebuit să o împartă cu alt medic care nu există în schemă sau al cărui post este blocat.
Ne-am obișnuit atât de mult cu această disponibilitate, încât am început să o considerăm resursă nelimitată.
Nu este.
Un om obosit nu devine brusc un medic slab sau o asistentă nepăsătoare. Dar oboseala lovește exact în instrumentele de care are nevoie: atenția, memoria de lucru, viteza de reacție și judecata.
Cercetarea medicală este clară aici. Un număr mai mare de asistenți raportat la numărul pacienților este asociat cu reducerea mortalității spitalicești. În serviciile de urgență, personalul insuficient este asociat cu întârzieri ale tratamentului și cu o calitate mai slabă a îngrijirilor. Epuizarea medicilor este, la rândul ei, legată de mai multe incidente de siguranță și de deteriorarea calității actului medical.
Aceste studii nu spun că fiecare tură grea ucide un pacient.
Spun ceva mai serios: riscul crește.
Iar medicina modernă înseamnă tocmai reducerea riscurilor evitabile.
Nu avem „prea mulți medici". Avem medici unde nu trebuie și prea puțini unde ard lucrurile
România avea în 2023 aproximativ 3,7 medici la 1.000 de locuitori, față de media Uniunii Europene de 4,3. La asistenți, raportul era de 8,2 la 1.000 de locuitori, față de 8,5 în UE. Numărul total a crescut în ultimii ani, dar emigrarea și distribuția geografică inegală au rămas probleme majore.
Media națională poate liniști un contabil.
Nu poate face o gardă.
Un medic aflat într-un centru universitar nu acoperă lipsa medicului ATI dintr-un spital județean. O asistentă angajată într-o clinică privată din București nu rezolvă tura descoperită dintr-un spital municipal. Un medic care există în registrul profesional, dar nu lucrează în sistemul public, nu poate fi numărat lângă patul pacientului.
Contează specialitatea. Contează localitatea. Contează cine intră în gardă la ora opt seara.
Ministerul Sănătății a cerut în iulie 2026 deblocarea a 7.621 de posturi vacante: 1.910 pentru medici, 2.955 pentru asistenți și peste 2.200 pentru personalul auxiliar. În justificarea oficială scrie că măsura este necesară pentru reducerea presiunii asupra angajaților existenți și pentru continuitatea serviciilor acordate pacienților.
Este greu să susții că problema de personal a fost inventată de sindicaliști când propriul Minister al Sănătății cere aproape opt mii de oameni.
Pe 29 iulie, în a doua zi de grevă, Camera Deputaților a aprobat un amendament la Legea sănătății care permite deblocarea posturilor vacante — în limita bugetului aprobat. Este un pas real. Rămâne însă un pas pe hârtie până când oamenii ajung efectiv în secții.
Și nici acestea nu sunt toate posturile necesare. Sunt posturile vacante pentru care unitățile au cerut, în acel moment, permisiunea organizării concursurilor.
Un post aprobat nu este însă un om angajat.
Trebuie să existe candidat. Trebuie să existe bani. Medicul trebuie să accepte localitatea, spitalul, gărzile și condițiile de muncă. Asistenta trebuie să aibă un motiv să rămână într-o secție în care răspunde de patru pacienți critici, când poate câștiga aproape la fel într-un loc cu mai puține nopți și mai puțină presiune.
Sporurile pentru ATI, urgență, ambulanță, psihiatrie sau boli infecțioase nu au fost inventate ca premii.
Au fost create pentru a aduce și păstra personal în locuri grele.
Poți reduce sporul prin lege.
Nu poți reduce prin lege gravitatea pacientului.
Problema despre care vorbim prea încet: banii sistemului
România cheltuia pentru sănătate, în 2023, aproximativ 5,8% din produsul intern brut. Media Uniunii Europene era de 10%.
Cheltuiala anuală pe locuitor, ajustată la puterea de cumpărare, era de aproximativ 1.800 de euro în România și de 3.832 de euro în Uniunea Europeană.
Mai puțin de jumătate.
Aici este miezul.
Putem discuta despre management prost, achiziții greșite, risipă, spitale organizate ineficient și prevenție aproape abandonată. Toate sunt reale. Toate trebuie corectate.
Dar o gaură de finanțare nu se repară desenând altfel grila de salarizare.
Când bugetul este prea mic, fiecare lege salarială devine un exercițiu de mutare a banilor dintr-un buzunar în altul. Ca să crească un salariu, trebuie redus un spor. Ca să fie protejată o categorie, alta rămâne pe loc. Ca să se angajeze personal, spitalul trebuie să găsească bani într-un contract care trebuie să acopere și medicamentele, materialele, investigațiile și utilitățile.
Apoi ne mirăm că oamenii se ceartă.
Nu este o ceartă între medic și pacient.
Pacientul și medicul se află de aceeași parte a patului. De cealaltă parte stă boala.
Orice lege viitoare a salarizării trebuie verificată pe situații reale din ATI, UPU, ambulanță, neonatologie, oncologie și secțiile cu activitate continuă. Cu gărzi reale. Cu nopți reale. Cu numărul real de pacienți.
O medie națională nu vede tura de noapte.
Legiuitorul nu trebuie să idealizeze medicii și asistenții. Nici să accepte orice solicitare fără calcule. Trebuie însă să înțeleagă ce susține, fizic, sistemul sanitar.
O clădire nouă nu intubează.
Un tomograf nu interpretează singur imaginea.
Un pat ATI fără asistentă nu este capacitate medicală. Este mobilier scump, conectat la electricitate.
Medicii, asistenții, infirmierele, brancardierii și restul echipei sunt infrastructura vie a spitalului. Poți repara un aparat. Poți cumpăra alt monitor. Un specialist ATI se formează în ani.
Când lovești această echipă prin salarizare incoerentă, posturi blocate și muncă împinsă dincolo de limite, pacientul va simți efectul.
Nu pentru că medicii se răzbună.
Pentru că vor fi mai puțini.
Pentru că vor fi mai obosiți.
Pentru că vor fi, poate, mai nervoși.
Pentru că unii vor pleca spre locuri unde munca, riscul și plata au o legătură mai logică.
În ziua în care ajunge la spital, pacientul nu va întreba cine a câștigat disputa din jurul legii salarizării.
Va întreba cine este de gardă.
Și dacă mai este cineva de gardă.
Surse:
- Federația SANITAS — anunțul suspendării grevei generale începute pe 28 iulie 2026, până la apariția unui nou proiect al legii salarizării.
- Camera Deputaților — amendamentul la Legea sănătății privind deblocarea posturilor vacante, adoptat pe 29 iulie 2026.
- Ministerul Sănătății — solicitarea de deblocare a 7.621 de posturi vacante, iulie 2026.
- Ordinul privind organizarea și funcționarea secțiilor de anestezie și terapie intensivă — normativele de personal pe categorii de unități.
- Comisia Europeană / OCDE, State of Health in the EU — indicatori privind numărul de medici și asistenți la 1.000 de locuitori și cheltuielile pentru sănătate (2023).
- Literatura de specialitate privind raportul asistent–pacient și mortalitatea spitalicească, respectiv epuizarea profesională și incidentele de siguranță (Aiken et al.; Panagioti et al.).