Sunt medic din 1993. Restul e context — sau add-on, cum vreți.
Am început să fiu doctor la Cluj, stagiar la Clinica medicală III, convins — ca orice stagiar — că știu deja destule. Sistemul sanitar românesc s-a oferit, nepoliticos, să mă contrazică. I-a luat treizeci de ani și încă n-a terminat.
Prin 1995 eram medic simplu la Vălenii de Munte — când la spital, când la dispensar, când la cabinetele de întreprinderi. Mă duceam unde dispunea conducerea, iar conducerea dispunea des. Am consultat și la dispensarul din Făget, de lângă Vălenii de Munte, inaugurat, se pare, prin anii '40, pe vremea regilor — o clădire care a văzut mai multe reforme sanitare decât noi toți și le-a supraviețuit tuturor. Făceam, prin anii '90, și controale sanitare prin satele și comunele din jur: verificam dacă e curat în bucătăriile cârciumilor și dacă vânzătoarea de la magazinul sătesc pune mâna pe pâine când o vinde. Medicina rurală are un curriculum pe care nicio facultate nu-l predă. Așa erau vremurile atunci, iar ironia stă într-un detaliu amuzant: peste ani, în 2006, am participat la înființarea Inspecției Sanitare — care apoi m-a amendat. Silly me.
Tot la Vălenii de Munte am văzut o bunătate și o devoțiune smerită din partea unor colegi în actul medical: un spital mic, ținut impecabil, în care oameni sufletiști, cu resurse puține, se luptau pentru viața altora ca pentru a lor. Asta era prin 1995; rar am mai întâlnit persoane așa de dedicate să facă bine. Aveam senzația că trăiesc filmul „Mere roșii" pe viu.
Apoi am îmbrăcat uniforma de medic militar, până prin 2004. Nouă ani și șapte luni. Am stat în ambulanță lângă bolnavi, cu trusa între genunchi. Am fost trezit în miez de noapte de telefoane care nu aduc niciodată vești bune. Am plecat în misiuni în care știam când plec, nu și când mă întorc; am dormit în cort și am mâncat pâine uscată și conserve, cot la cot cu băieții din operativ — în '99, la Costești, i-am oblojit pe colegii răniți în confruntările cu minerii. Am trecut în rezervă cu grad de locotenent-colonel, dar funcția care m-a învățat cel mai mult a rămas cea de medic operativ de misiune. Și tot atunci am înțeles un adevăr simplu: oamenii care ne păzesc somnul și ne apără de necazuri au și ei problemele lor în universul profesiei, au familii, griji și tensiune — și arterială, și de serviciu. Și o observație: respectul lor nu se câștigă cu gradul și cu „ordonați". Se câștigă în cort, la aceeași conservă.
Anul 2005 m-a găsit la Direcția de Sănătate Publică Prahova, unde am avut noroc numai de necazuri: toxiinfecții alimentare, inundații, gripă aviară. Sănătatea publică m-a învățat regula pe care nu ți-o spune nimeni la facultate: dacă îți faci treaba perfect, nu se întâmplă nimic. Și nimeni nu observă. Iar când, orice ai face, se întâmplă — ești de vină: n-ai prevenit ce va să vină.
Pe urmă viața și politica m-au purtat, surprinzător, prin etajele înalte ale puterii: inspector general de stat, secretar general în Ministerul Sănătății, președinte la ANPC, o escală la Mediu, un discurs la ONU. Ajunsesem să cred că chiar merit niște onoruri și respect pentru că ocupam, vremelnic, niște funcții. Ce prostie. Din fericire, mi-a trecut repede. De jos, instituțiile par impunătoare; înăuntru sunt intrigi, calcule, oameni mai buni sau mai răi, telefoane și termene. Am prins de aproape și reforme: una adevărată, prin 2007–2008, și, după ea, mai multe cârpeli — s-au stins incendii, s-au cârpit nădragii, s-au cârpit șosetele, dar sistemul n-a fost îmbrăcat niciodată cap–coadă, elegant. Lucrurile cu adevărat utile le-am făcut aproape întotdeauna la fel: cu un pix, un telefon și o idee clară. Organigrama nu vindecă. Nici ședințele lungi, nici plimbatul ciorii vopsite pe post de papagal.
În 2008 m-am întors la consultații și mi-am deschis propria clinică, în Ploiești. Doisprezece ani am fost simultan medic și administrator — combinația care vindecă definitiv orice romantism antreprenorial. Am aflat că o firmă medicală nu înseamnă doar servicii bune făcute oamenilor: înseamnă concurență, marketing, douăsprezece ore de muncă pe zi, impozite, acreditări, contracte, aparate care se strică vinerea după-amiaza și, mai ales, medici. Iar gestionarea relațiilor dintre medici e o disciplină olimpică: fiecare are dreptate în felul lui. De obicei toți în același timp.
În 2020 statul m-a chemat înapoi — întâi la direcția de sănătate publică, apoi în minister — exact când începea pandemia. Genul ăsta de punctualitate îl are sistemul numai la necazuri. Și întotdeauna există un fraier care strigă „prezent". Iar din 2021, patru ani, am condus spitalul județean din Ploiești. Unii zic că a fost bine. Alții, evident, ca întotdeauna, au fost deranjați. Mi se spunea „domnule manager" și mă umfla râsul; le spuneam: sunt doctor, mă cheamă Bogdan — cu cine doriți, cu mine sau cu funcția? Dar partea cea mai utilă a funcției era tot cea învățată la dispensar: puteam, oficial, să întreb ce-i doare pe oameni și să ascult răspunsul până la capăt. Asta am încercat să fac — să le rezolv, pe cât se poate, din probleme. M-am pricopsit între timp cu două operații și cu o coronară care s-a înfundat, dar mi-au pus colegii un stent repede, să nu mai comentez.
Pe drum mi-am făcut, inevitabil, și dușmani. Unii au o energie neobosită: îmi mai ard câte una la glezne exact când mi-e lumea mai dragă. Să fie sănătoși și să-i ajute Dumnezeu. Cum zicea un maestru mic, verde și înțelept: ura duce la suferință. Eu cred sincer că a trăi în frustrare și a purta ranchiună e cea mai curată pierdere de vreme: viața e un interludiu prea scurt între embrion și epitaf. Peace, man!
Mă sună și azi câte un cunoscut: „Domnule doctor, mi-ați recomandat un chirurg — cât să-i dau?" Domne, ai înnebunit? Pe mine mă întrebi? Recomandarea mea nu e bon de casă. Am și așa destule bube în cap, lasă-mă cu de-astea. Dar așa suntem crescuți, cu plicul pregătit — iar dezvățul e tot o treabă de medicină de familie, ca vaccinarea.
Acum, după trei decenii prin toate camerele sistemului — de la cortul de campanie la sălile de ședință ale ministerului — m-am întors de unde am plecat: la cabinet, lângă pacienți. Am purtat destule titluri pe cărțile de vizită; unele sunau chiar bine. Unul singur nu m-a strâns niciodată: domnul doctor.
P.S. Am început să scriu — aici și pe blog — nu pentru că m-ar chinui talentul atât de mult, ci pentru că aproape am îmbătrânit: în curând schimb prefixul și poate unii vor aprecia câteva dintre scrierile mele. Dar atenție la sfaturile mele — cum zice o vorbă pusă, probabil pe nedrept, în seama marelui Albert Einstein: „Nu urmați întotdeauna sfaturile bătrânilor; idioții îmbătrânesc și ei."
Așa că, în tot ce va urma aici, mă străduiesc să nu fiu idiotul care îmbătrânește. De îmbătrânit voi îmbătrâni, n-am încotro; sper doar să nu devin și idiot. Iar dacă tot suntem la capitolul citate, Umberto Eco — el, spre deosebire de Einstein, chiar a spus-o — avertiza că drama internetului e că l-a promovat pe idiotul satului la rang de purtător de adevăr, cu același drept la cuvânt ca un laureat Nobel. Laureat Nobel nu sunt. Dar nici idiotul satului. Spor la lectură!